“Ce caut eu aici? Cine sunt aceşti oameni care pretind că sunt părinţii mei?” Iată întrebarea care m-a chinuit vreme de 40 ani. Am crescut în familie de alcoolici, atât mama cât şi tata consumând alcool. La vremea copilăriei mele nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă, doar ştiam că nu este bine şi, neprimid dragoste şi căldură m-am refugiat în cărţi. Citeam tot ce era pe înţelesul meu. Anii treceau, abuzurile fizice şi emoţionale creşteau în intensitate şi durată, apoi, odată cu adolescenţa au început şi cele de natură sexuală. A început să crească în mine frica, neputinţa, ura. Nesiguranta.... Nimic nu m-a ajutat după aceea: nici fuga de acasă la 18 ani, nici familia pe care am ales să mi-o fac (spunându-mi “asta va fi perfectă” ptr ca e facută de mine), nici refugiul în muncă care a urmat divorţului.....nimic. Epuizată şi secată de sentimente, am început să pun în practică ce m-a învăţat bunica când eram copil: să mă rog. Mă rugam cu atâta ardoare încât am început să simt că funcţionează, că mă pot elibera încet din acele lanţuri care mă strângeau, mă sufocau. Puteam în sfârşit să respir şi am început să trag aer în piept asemenea unui înecat; am început să pot privi în jurul meu, să văd oamenii. Aici a început de fapt viaţa mea, am început să simt! Soarta mi-a scos în cale bărbatul de care m-am îndrăgostit; şi, cum spunea bunica “când te loveşte săptămâna chioară...”, am fost oarbă, am refuzat ani la rând să văd problema legată de consumul lui de alcool. Când situaţia a devenit disperată, - el a rămas fără loc de muncă şi a început să acumuleze datorii, chiar să mă fure pentru a-si procura drogul, - am început să caut ajutor. Aşa am cunoscut comunitatea AA şi Al-Anon, am înţeles această cruntă boală de familie, alcoolismul, am făcut programul de recuperare prin cei 12 paşi. În Al-Anon am auzit pentru prima dată de codependenţă, am învăţat ce fel de boală este şi cum se raportează la viaţa mea. Am învăţat să accept neputinţa în ce priveşte alcoolul, să nu mai caut acceptul celor din afară, să nu mai simt frică, ruşine, vinovăţie... Azi, privind în urmă realizez cât de furioasă am fost, de fapt, pe Dumnezeu pentru că lăsa să mi se întâmple toate acele lucruri şi pot spune că înţeleg într-o oarecare măsură ce caut eu în această familie, de ce am aceşti părinţi şi cine sunt ei. Ei sunt unealta evoluţiei mele, a creşterii spirituale ce mi-a fost hărăzită în această viaţă. Am învăţat şi practicat iertarea, eu, care credeam ca niciodată nu voi putea ierta. Tata a fost răpus de o boala nemiloasă dată de consumul îndelungat de alcool, dar tocmai boala ne-a apropiat. A supravietuit intervenţiei chirurgicale – deşi medicii i-au dat şanse minime – iar lunile cu care am fost graţiaţi au fost cele mai frumoase din viaţa mea: ne-am cerut iertare, ne-am iubit asa cum visam sa fie iubirea dintre tată şi fiică dintotdeauna şi a murit în bratele mele. Asta este recunoştinţa care mi-a umplut sufletul. Asta mi-a dat programul de recuperare prin cei 12 pasi: IUBIRE, IERTARE, SENINĂTATE.
Mulţumesc, iartă-mă, te iubesc!
